Activitati de toamna

 A venit si toamna, au cazut frunzele, am primit teme la gradinita, le-am facut si ne-am jucat impreuna. Sfarsit. :) Aaa, ba nu, ba nu, hai sa va spun ce si cum am facut :)

In primul rand, am adunat frunze cu Maya seara, cand erau aprinse deja luminile pe strada... adunam si ne minunam de cat de frumos este covorul de frunze aramii... Maya chiar a prins intre manute o gramajoara de frunze pe care si le-a aruncat deasupra capului, razand sub ploaia de frunze cum numai copiii fericiti stiu sa o faca...

Tema era o lucrare de toamna x2 pentru ca avem doua fete la aceeasi gradinita :) Aici este afisul cu evenimentul respectiv.

Ce sa facem...? Ce sa facem...? Pentru lucrarea Ayanei, ne-am gandit sa facem o fetita din frunze... si iata ce ne-a iesit:

Cu Maya a fost mai complex...pentru ca este mai mare si ii place sa faca lucruri deosebite, isi ia foarte in serios orice tema si nu se ridica de la masa pana nu-si termina lucrarea... 

Dupa ce a colorat cu creioane Aquarelle, a dat cu pensula uda pe deasupra...

Apoi a lipit frunzele...

Si a vrut neaparat sa coloreze asa ( "ca sa iasa un peisaj frumos") :)

A doua zi, ne-am jucat  acasa din nou cu frunzele, liber de data asta... Cu Ayana am lipit frunze pe care le-am comparat mare/mica si le-am numarat in romana si-n engleza...

Iar Maya, dupa ce a venit de la balet, si-a facut singura un proiect dupa cum a vrut :)

Visul unei nopti de toamna

Iubesc toamna si as vrea sa pot pleca acum sa ma plimb, sa privesc frunzele cum cad din copaci, sa las vantul sa-mi ravaseasca parul, sa pasesc printre frunze si sa le-mprastii cu picioarele, sa le-aud fosnind... Nu pot chiar acum dar o sa-mi iau liber de la toate si o sa ies sa ma bucur in tihna de cateva ore dintr-o zi de toamna perfecta. Doar eu si gandurile mele de recunostinta si fericire si iubire... doar eu si implinirile mele. Iubesc viata, imi iubesc viata asa cum e si ma simt norocoasa. Nu ma chinuie ce nu am, nu ma framant in legatura cu ce as fi putut avea sau ce as fi putut fi...nu. Mi-e bine asa pentru ca am langa mine, in jurul meu, in fiecare zi, TOT ceea ce conteaza. Singurul regret pe care-l am este ca nu m-am nascut in tara potrivita. Visez sa locuiesc intr-un satuc in Franta, unde toata lumea cunoaste pe toata lumea, unde toti sunt oameni blanzi, care, asa cum am vazut eu intr-o dimineata de noiembrie dintr-o alta toamna perfecta, in drum spre serviciu sau alta treaba, se opresc la cafeneaua din colt si-si fac timp sa schimbe doua vorbe cu proprietarul, un francez la vreo 45 de ani, cu barba, vorbaret si care pare sa le stie pe toate... pentru ca se cunosc de-o viata si chiar le pasa cand intreaba "ce mai faci?" si aculta cu-adevarat raspunsul tau, nu doar il aud... Si visez ca intr-o buna zi sa le raspund si eu...