Era 3.50 dimineata. M-am trezit sa-i dau Ayanei (9 luni si jumatate) laptic si s-o schimb. In timp ce-o ridicam din patut, ma gandeam "cati oameni dorm linistiti la ora asta...". Apoi, tot eu m-am consolat "bine ca n-ati avut colici, n-am pierdut nopti cu niciuna dintre voi". Dupa ce-am schimbat-o, am luat-o in brate si am ramas cu ea in brate, in picioare, s-o imbratisez si s-o privesc pur si simplu, parca putin vinovata de primul gand pe care-l avusesem. Si somnoroasa cum era, a stat un pic cu capul pe umarul meu, lasandu-ma s-o miros, sa-i sarut parul si s-o strang in brate... Dupa cateva momente, si-a ridicat capul, s-a dat putin in spate, m-a privit, mi-a zambit cu toata gura si si-a pus manuta ei mica si pufoasa pe obrazul meu si m-a mangaiat... Am simtit cum timpul s-a oprit in loc, sa ne lase pe noi sa ne alintam. Si am stat asa, cu ea in brate, zambind una la alta, mie curgandu-mi usor lacrimi de fericire si de recunostinta, care se strecurau pe langa manuta ei mica, moale, care continua sa ma mangaie. Pret de vreo 3 minute...poate mai mult, poate mai putin. Nu mai stiu, caci timpul se oprise in loc.
foto: Simona Susnea
un moment memorabil:)
RăspundețiȘtergere